Printre medici circulă o convingere pe care o întâlnesc frecvent în practică: dacă pacientul a suferit un prejudiciu din cauza unei infecții contractate în spital, răspunderea aparține spitalului, iar medicul nu are de ce să se teamă. Convingerea are un punct de sprijin în lege. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății prevede că personalul medical nu răspunde pentru prejudiciile care se datorează infecțiilor nosocomiale, alături de condițiile de lucru, dotarea insuficientă sau riscurile general acceptate ale actului medical. Citit în grabă, textul pare să instituie o imunitate. O lectură atentă arată însă cu totul altceva.
Exonerarea operează numai atunci când prejudiciul se datorează infecției, adică atunci când infecția este cauza lui. Ea acoperă riscul pe care îl poartă orice spital, oricât de bine ar fi organizat, și pe care medicul nu îl poate controla. Nu acoperă ceea ce medicul face sau omite să facă după ce infecția a apărut. Un diagnostic pus cu întârziere, un pacient neizolat deși existau semne clare, un tratament antibiotic inadecvat sau instituit prea târziu sunt fapte ale medicului. Prejudiciul pe care ele îl agravează nu mai poate fi pus exclusiv pe seama germenului.
Legea nr. 3/2021 privind prevenirea, limitarea și controlul infecțiilor asociate asistenței medicale a schimbat datele problemei. Ea folosește noțiunea mai largă de infecție asociată asistenței medicale și impune personalului medical obligații proprii. Medicul trebuie să depisteze manifestările care sugerează o asemenea infecție și să facă demersurile de diagnostic necesare. Trebuie, de asemenea, să consemneze și să raporteze cazurile și să colaboreze cu serviciul de prevenire și control al infecțiilor din unitate. Aceste obligații îi aparțin personal, nu spitalului. Nerespectarea lor atrage sancțiuni contravenționale, dar consecința cea mai gravă se vede în litigiu: ea devine argumentul prin care se poate demonstra culpa personală a medicului.
Consecințele practice sunt mai largi decât cred mulți medici. Spitalul răspunde într-adevăr pentru infecțiile nosocomiale și se poate apăra doar dovedind o cauză externă pe care nu a putut-o controla. Faptul că pacientul acționează spitalul nu îl scoate însă pe medic din discuție. El poate fi chemat în judecată alături de unitate, poate fi chemat în garanție de aceasta sau poate suporta ulterior o acțiune în regres. În plus, exonerarea din Legea nr. 95/2006 privește numai răspunderea civilă. Ea nu împiedică o anchetă disciplinară în fața Colegiului Medicilor și nu are niciun efect asupra răspunderii penale pentru ucidere sau vătămare corporală din culpă.
Există totuși și o veste bună pentru medic, iar ea se găsește tot în Legea nr. 3/2021. Aceleași obligații care îl pot expune constituie și cea mai solidă apărare a sa. Medicul care a depistat la timp infecția, a izolat pacientul, l-a tratat conform protocoalelor, a raportat cazul și a consemnat toate acestea în foaia de observație poate arăta că prejudiciul se datorează într-adevăr infecției. Tot astfel, atunci când spitalul nu îi pune la dispoziție mijloacele necesare, semnalarea scrisă a lipsurilor mută riscul acolo unde îl plasează legea, la condițiile de lucru. În lipsa documentelor, deficiențele sistemului și culpa proprie devin greu de separat în fața unui expert sau a unui judecător.
Protecția oferită de Legea nr. 95/2006 este reală, dar funcționează doar pentru medicul care își poate dovedi diligența. Riscul infecției rămâne al spitalului, în vreme ce felul în care medicul o gestionează ține de propria sa răspundere.